„Micul Prinț”, o carte care crește cu mine
Micul Prinț a fost votată cea mai bună carte a secolului al XX-lea în Franța. Este una din cele mai răspândite cărți din lume și a fost tradusă în trei sute șaizeci și una de limbi, inclusiv în Braille. Este a doua carte cea mai tradusă în lume, după Biblie.
Desi a fost publicata în anul 1946, încă se se mai vinde în aproape două milioane de exemplare anual. Cu un total de vânzări de peste 140 de milioane de exemplare în toată lumea a devenit una din cele mai bine vândute cărți publicate vreodată.
Dacă iei în calcul aceste cifre și statistici dar nu ai citit sau nu ai văzut niciodată cartea “Micul Prinț”, poate nu vei crede că se refera la o carte micuță, cu ilustrații în acuarelă făcute de autor și clasificată ca o carte pentru copii datorită prezentării sale simple.
„Doar copiii știu ce caută.”
Am citit și recitit cartea de nenumărate ori. Acum stiu că am văzut-o diferit cu ochi de copil, de adolescent și de adult.
Pentru un copil este o aventură plină de imaginație, cu un vulpoi prietenos și o floare mândră, cu magia stelelor și călătoriile pe alte planete.
Am citit “Micul Prinț” pentru prima dată când eram copil. Nu îmi mai amintesc exact vârsta, dar îmi amintesc clar emoția: ceva între fascinație și nedumerire. Era o poveste cu o floare, cu o vulpe, cu un băiețel venit de pe o altă planetă. Atunci mi se părea atât de simplă… dar și greu de înțeles în același timp.
Știu că mi se părea trist că printul pleacă de pe planeta lui și nu înțelegeam de ce trebuie să o lase floarea acolo. Mă întrista ideea despărțirii, chiar dacă nu înțelegeam pe deplin ce înseamnă să te desprinzi de cineva sau ceva ce iubești. Doar simțeam că doare.
„Oamenii n-au pic de imaginație. Repetă tot ce li se spune.”
Stiu că în adolescență povestea nu mi s-a mai părut atât de simplă. Începuse să doară altfel.
Devenise o carte despre singurătate, despre întrebări fără răspuns, despre oameni care nu se mai văd unii pe alții. Mi se părea că Micul Prinț e în căutarea cuiva care să-l asculte cu adevărat, lucru pe care îl simțeam și eu atunci. „Oamenii n-au pic de imaginație. Repetă tot ce li se spune.”
Acum văd cu alti ochi și înțeleg că pentru adolescent este despre critica lumii adulte, unde oamenii uită să fie fericiți. Este despre nevoia de libertate și autenticitate. Este despre primele dileme despre iubire și relații pe care le vede oglindite în relația Micului Prinț cu trandafirul său.
Devenise o carte despre singurătate, despre întrebări fără răspuns, despre oameni care nu se mai văd unii pe alții. Mi se părea că Micul Prinț e în căutarea cuiva care să-l asculte cu adevărat, lucru pe care îl simțeam și eu atunci.
„Ești responsabil pentru totdeauna de ceea ce ai îmblânzit.”
Că adult, m-am regăsit până acum câțiva ani în geograful care notează, dar nu trăiește. În ultimii ani am început să văd în „Micul Prinț” ca pe un manifest despre viață, iubire și esențialitate. Simt altfel valoarea lucrurilor nevăzute, cum ar fi iubirea și prietenia. „Și acum iată secretul meu, un secret foarte simplu: doar cu inima se poate vedea pe bună dreptate, ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi.”
„Ești responsabil pentru totdeauna de ceea ce ai îmblânzit” este o lecție pentru mine în legătură cu atașamentul și responsabilitatea față de cei dragi, în special pentru cei doi băieți ai mei.
„Toți adulții au fost odată copii cândva… dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” Pare că trecem mulți dintre noi prin această uitare mai ales când ajungem părinți și avem așteptări multe, uneori nerealiste de la copiii noștri.
De fiecare dată când o citesc văd povestea altfel. De fiecare dată cu alte întrebări, alte răspunsuri, altă lumină.
Astăzi, când îmi mai iau o pauză și deschid cartea, e că și cum aș vorbi cu o versiune mai veche sau mai tânără a mea. „Micul Prinț” a crescut cu mine iar eu am învățat să îl înțeleg mai bine, odată cu încercările vieții. . Au fost momente în care mi-am agățat sufletul de cuvintele lui Saint-Exupéry, și într-un fel, m-am simțit mai puțin singură. Am început să văd că, poate, uneori e nevoie de timp să îmblânzești un loc nou. Sau poate să mă las eu îmblânzită de el. Nu a fost tocmai ușor să mă mut din București în provincie după 30 de locuit în orașul în care m-am născut.
„Esențialul e invizibil pentru ochi.”
Cartea, m-a influențat și când am ales să merg pe drumul ospitalității. Că gazdă, am învățat să ascult poveștile altora, să citesc dincolo de cuvinte, să recunosc dorul, emoția, tăcerea. Fiecare oaspete care îmi trece pragul vine cu o planetă a lui, cu florile și vulpile lui. Și uneori, fără să știe, vine și cu nevoia de a fi văzut, înțeles, îmblânzit. O văd de atâtea ori în retreaturile care se organizează la noi în vila, în oamenii care pleacă mai conectați cu ei înșiși.
*Micul Prinț* m-a învățat să privesc dincolo de aparențe. „Esențialul e invizibil pentru ochi.” Am purtat această frază cu mine în atâtea conversații, în atâtea zile în care cineva avea nevoie de un ceai, de o întrebare sinceră, de liniște, de a fi ascultat sau de un simplu zâmbet.
„A uita un prieten este trist. Nu toată lumea a avut un prieten.”
Aș recomanda aceasta carte fiecarei persoane pe care o întâlnesc.
Am recomandat-o copiilor mei, pentru candoare. O recomand adolescenților, pentru întrebările pe care le deschide. O recomand adulților, pentru răspunsurile pe care le oferă, dar și pentru cele pe care le lasă în suspensie.
Este o carte care se așază în suflet că un prieten vechi. Nu țipă, nu impune.
Aș zice că „Micul Prinț” este de fapt mai mult decât o carte. Este o oglindă care se schimbă odată cu noi. E o poveste care te ține de mână în tăcere, când ai nevoie. Și revine mereu, la timpul potrivit, că un prieten care nu întreabă de ce ai lipsit atât. „A uita un prieten este trist. Nu toată lumea a avut un prieten.”
O recitesc în momente-cheie, dar și în zile obișnuite. Și de fiecare dată, îmi arată altceva. Uneori mă face să zâmbesc, alteori să plâng puțin. Important este că mereu mă face să simt.
Dacă n-ai mai citit-o de mult, poate e momentul.
Dacă n-ai citit-o niciodată, ai noroc: urmează prima întâlnire.