Ministerul pentru viitor – Kim Stanley Robinson
Mi-a plăcut ? Cu siguranță că DA.
Nu am mai citit de ceva timp literatură science-fiction. Este o carte groasă, depășește 600 pagini deci îți ia mai mult de o pauză de cafea sau ceaiul de dimineață să termini întreagă poveste.
Deși este un roman science-fiction, „Ministerul pentru Viitor” m-a impresionat prin realismul dur. Am perceput mai degrabă o proiecție posibilă a viitorului decât o simplă ficțiune. Este un manifest despre criză climatică, o lecție despre economie, o explorare a limitelor umanității și o poveste despre speranță și disperare. Prezintă dileme morale reale. E justificat să folosești metode extreme pentru a opri distrugerea planetei? Mi-a dat fiori pentru că pare incredibil de reală și în același timp vezi și o fărâmă de speranță pentru că propune soluții.
Este de remarcat curajul cu care Kim Stanley Robinson imaginează un viitor amenințat de colaps climatic. În același timp este de luat în seamă realismul speranței pe care îl oferă. Este poate cea mai importantă idée cu care poți pleca după ce termini cartea.
Viitorul are chip
Este o poveste care nu ne menajează. Primele pagini te zdruncină – un val de căldură în India, milioane de morți, neputință. Și totuși, din acel moment de groază, autorul construiește un scenariu despre acțiune, cooperare, rezistență. Nu e vorba de super-eroi, ci de oameni și instituții care își asumă riscuri pentru un viitor care nu le aparține direct.
Romanul reunește ecologia cu economia, activiștii de mediu cu bancherii, oamenii de știință cu politicienii. Nu există o singură cale – ci o rețea de idei, soluții, unele controversate, dar toate profund umane.
Poate cel mai mult m-a atins ideea că viitorul nu e ceva abstract. Viitorul are chip – e al copiilor noștri, al planetei, al fiecărei ființe care vrea să respire și să trăiască.
Recomand această carte nu doar celor pasionați de SF sau de ecologie, ci oricui vrea să înțeleagă în profunzime ce înseamnă să speri lucid într-o lume mai bună.
Un scurt paragraf din carte
« În al doisprezecelea an de secetă continuă, orașul nostru a rămas fără apă. Desigur, am fost avertizați că așa se va întâmpla, dar chiar și în perioadele de secetă se întâmplă să mai cadă câțiva stropi de ploaie, însă prin strategia de conservare și asolament în agricultură, prin construirea de noi rezervoare și conducte către bazine hidrografice îndepărtate și prin săparea unor fântâni și mai adânci, și prin toate celelalte eforturi, am reușit întotdeauna să ne descurcăm cumva. Și toată treaba asta ne-a făcut să credem că va merge tot așa. Dar în septembrie a avut loc un cutremur, nu foarte puternic, dar aparent suficient încât să miște ceva în stratul acvifer de sub noi și foarte repede toate fântânile au secat, iar rezervoarele erau deja goale; bazinele hidrografice învecinate conectate la sistemele noastre printr-o conductă au secat și ele. În ziua de 11 septembrie 2034 nu a mai curs nici o picătură de apă din robinete. »