6, 4, 5……
Nu o să ghicești în o mie de ani despre ce este vorba.
Am găsit azi carnetul de note – Liceul Pedagogic….deci primii 2 ani de liceu.
Mediile la muzică în clasa a 9 a. Am zis de multe ori că am rămas corigentă la muzică spre amuzamentul celor din jurul meu. Este interesant că nimeni nu mă credea. Toți aveau senzația că este o gluma sau o exagerare. Cumva aveam senzația că am rămas pe vară dar pare că am reușit să scot media generală 5 în acel an. Sunt amintiri estompate.
Corigentă la muzică
Aș putea glumi spunând că notele mele la muzică din liceu erau mai joase decât tonurile unui contrabas.
Chiar și așa, mi se pare de necrezut…să te lase corigentă la muzică. Pentru cine a avut tangențe cu Liceul Pedagogic în acei ani, imediat dupa Revoluție știe că cei mai exigenti profesori erau la muzică. Habar n-am dacă exista vreo explicație pentru acest lucru. Știu că urma să devin învățătoare și se presupunea că voi cânta cu cei mici la ora de muzică. Nu eram la Conservator, nu urma să predau muzica în cine știe ce facultate. În final, trecusem de o probă eliminatorie la muzică înainte să dau examenul de admitere în liceu.
„Stai jos, Cioc! Nota 2!”
Mi-ar fi plăcut să aud de la profesorul meu: „Nu-i problemă, fiecare are ritmul lui… doar că al tău pare să fie pe silențios!” Sau orice altă glumă. Aș fi trecut mai ușor peste frustrare. Doar că într-o zi după ce m-a ascultat la cântat nu la teorie, a simțit nevoia să îmi spună cu multă satisfacție, spre ură chiar:
„Stai jos, Cioc! Nota 2!” și dacă rămânea acolo, tot era bine! Deși nota 2 aș zice că merge la copiat. Continuarea a fost de spectacol: „Îmi este milă de viitorul tău soț! O să îl calci mereu pe picioare cand veți dansa!” Buuun așa!
Profesori care nu știu să fie profesori
Altceva mai bun nu ai găsit să spui unei adolescente de 14 ani? A fost ceva acolo dacă îmi amintesc toată povestea dupa atâția ani. În afara faptului că am urât profesorii care îmi foloseau cu răutate numele de familie. Din păcate, nu a fost singurul profesor care a avut astfel de apucături. Acum nu știu să urăsc dar atunci eram un copil / o adolescentă ce avea nevoie de altceva din partea celor care se presupunea că ar putea fi modele de urmat.
Sportivă de performanță
La sport a fost doar cu 10 pe linie. Nici nu avea cum să fie altfel și o arată si carnetul….eram sportivă și reprezentam liceul la diverse competiții. Îmi amintesc că mi se părea o nedreptate ca eu să fiu corigentă la muzică și alte colege care nu aveau nicio legătură cu sportul să aibă note mari la această „materie”. Consideram că ar fi „corect” să ramană și ele corigente la sport. Doar că am ramas cu nedreptatea mea. Profesorul de sport nu dădea note mici spre dezamăgirea mea la acel moment.
Mă uit acum în carnet și am senzația că nu este al meu. La cât de premianta am fost în clasele 1 – 8, ce note am avut în primii 2 ani de liceu! Măcar nu au contat la intrarea la facultate.
Sportiva corigentă la muzică.
Note care acum nu mai folosesc la nimic
Un carnet…niște note care acum nu mai folosesc la nimic. Poate doar să îmi amintească de profesorul de muzică și de doiul lui dăruit cu atâta „blândețe”. Poate doar să îmi îmi reconfirme faptul că m-am deșteptat la timp și nu am mai pus presiune pe băieții mei pentru note. Era bine să regasesc acest carnet acum vreo 10 ani. Viața ar fi fost mult mai ușoară pentru noi toți!
6, 4, 5……măcar nu am rămas pe vară. Îți multumesc, Domnule Profesor! (nu pot să „Vă” mulțumesc). Și acum refuz să dansez cu cineva de frica de a nu îl călca pe picioare.